De cand acest obicei al botezului calului?
Obiceiul numit Boboteaza Cailor sau Botezul Cailor apare în urmă cu peste un secol, in special in zona Olteniei, Munteniei si Dobrogei. Calul este parte importanta din viata de zi cu zi a taranului roman din cele mai vechi timpuri si calul devine astfel un membru al familiei incat trebuie botezat de catre preot.
Este un fenomen destul de important la sfarsitul secolului XIX, astfel incat insusi istoricul Nicolae Iorga il explica in cartea sa numita Istoria Românilor în Chipuri și Icoane si publicata in 1905.
„Un număr de cai cu arșale scumpe, împodobite cu aur și mărgăritare, sunt aduși de oamenii Comisului celui Mare, în mijlocul uimirii bucuroase a poporului. Un călător a văzut în Moldova, la 1647, douăzeci și patru de cai foarte frumoși pe cari Mitropolitul îi stropi cu aghiasmă. Străinii ce înconjurau pe Mihai Viteazul la 1600 avura prilejul să-i vadă serbând astfel prin stropirea binecuvântătoare a cailor Boboteaza acelui an unic, în Alba-Iulia, capitala Ardealului supus Românilor”.
Caii erau frumos impodobiti si adusi de Boboteaza in fata bisericii unde erau stropiti cu apa sfintita pentru a fi sanatosi in tot acel an. Un animal ferit de boli insemna implicit recolte bune si prosperitate pentru proprietarii calului. Obiceiul arhaic a fost sustinut si de preoti, ca un semn de sprijinire a comunitatii.
În Istoria Bucureştilor de Gion, găsim pomenite alergările ostăşeşti de Bobotează, pomenite de un ambasador al regelui suedez in trecerea pe la 1632 în ţara noastră.
„La Târgovişte ca și la Bucureşti (deci în vechile capitale) era la Bobotează stropirea cu Sfânta Aghiazmă a cailor domneşti. In faţa Domnului şi a tuturor boerilor, în faţa întregului oraş strâns lângă Curtea Domnească sau pe câmpia numită Livedea Gospod, unde adeseori păşteau in libertate caii domneşti, mitropolitul ţării, însoţit de cei doi episcopi şi de egumenii bătrânelor mănăstiri a ţării româneşti, stropea cu apă sfântă caii Domnului, aduşi de vornici şi de comişei.
Tot grajdul defila. Calul favorit al Domnului era obiectul de admiraţie al tuturor”.
În poeziile populare adunate de , G. Dem. Teodorescu găsim felul cum erau împodobiţi aceşti cai.
„Şeile păreau fălci de zmeu, chingile „Doi balaurei cu capu de zmei” de coade nodaţi, la gură ‘ncleştaţi… iar frâul-două năpârci verzi”.
Sarbatoarea se termina prin competitii de galop, de tractiune, de dresaj, intreceri de viteza cu atelaje. Erau momentele mult asteptate de tinerii satelor care doreau sa isi etaleze propria indemanare si puterea cailor pe care ii cresc.
Din pacate, in ultima perioada, obiceiurile si-au pierdut din continut si aceste competitii ad-hoc, fara reguli bine precizate si respectate, pot degenera in actiuni agresive asupra cailor, exemplele de brutalitate fiind notabile in ultimii ani.
“Gradul de civilizatie al unui popor, se masoara dupa felul in care isi trateaza animalele” – Mahatma Gandhi
Surse:
- Nicolae Iorga – Istoria Românilor în Chipuri și Icoane – 1905
- http://bisericasfantulnicolaegostilele.blogspot.com/
