Deșertul Namib – cel mai vechi din lume

În limba localnicilor Namib înseamnă „locul ce nu există”. Teritoriul este însă extrem de arid, cu un climat uscat și vegetație rară, pe țărmul vestic al Namibiei. Deșertul Namib este de fapt cel mai vechi deșert din lume, fiind format în urmă cu peste 80 de ani.

Aici, temperaturile în timpul zilei pot urca până la 50 de grade, iar în timpul nopții ajung la 0 grade sau la punctul de îngheț. În acest loc deloc prietenos s-a întâmplat ceva deosebit. Un grup format din aproximativ 150 de cai sălbatici a reușit să supraviețuiască din generație în generație, timp de peste 100 de ani. Hai să le urmărim povestea.

Originile cailor sălbatici

Există cel puțin două teorii despre originea acestor cai în acest loc.

Prima este legata de retragerea trupelor germane în 1915, în timpul Primului Război Mondial, din față armatei din Africa de Sud. Atunci s-au pierdut în deșert mulți cai, de ambele părți.

O altă sursă importantă este cea de la herghelia lui Emil Kremplin din Kubub. Acesta a trebuit să părăsească zona și caii au fost lăsați în libertate.

Rezistența cailor namibieni

Acești cai au reușit de-a lungul timpului să se adapteze la condițiile extrem de vitrege și să transforme deșertul în propriul lor teritoriu. Dar nu a fost deloc ușor. Deșertul Namib este al doilea cel mai secetos loc de pe Terra, după Atacama. Cu o scurtă perioadă de precipitații mai abundente.

După cum bine știm un cal normal bea în medie 40l de apă pe zi. Caii namibieni au reușit în timp să se transforme într-o rasă specifică, extrem de rezistentă la lipsa apei. Un cal sălbatic namibian poate rezista fără apă timp de 30 de ore la temperaturi de peste 40 de grade și până la 72 de ore pe timpul iernii.

Șansa lor a fost legată de existența unei surse de apă. De fapt unica sursă. O sondă forată de oameni pentru a furniza apă pentru locomotivele cu aburi din zonă. În jurul acestui puț din Câmpia Garub și-au găsit reședința de hidratare acești cai. Din cauza avansului tehnologic chiar și în aceste zone sărace, în anii ’70 locomotivele cu aburi au fost înlocuite cu cele pe carburant și pomparea apei în puțul de la Garub a încetat, cauzând moartea multor cai. Compania De Beers. cea care exploatează minele de diamante, a reluat forarea specială a apei pentru a hidrata animalele din parcul național protejat.

O altă șansă a fost faptul că zona a fost cumva izolată de prezența oamenilor fiind o zonă de exploatare a diamantelor. Așa că nu au fost des vizitați de vânătorii de cai.

Libertatea mișcării

Caii nu rămân în același loc. Sunt în permanentă căutare de vegetație și patrulează în mod continuu un teritoriu pustiu de 350 km2. Din păcate nu sunt singuri prin aceste locuri nemiloase. Hienele în haite sunt cei mai de temut adversari. Iar cei mai slabi cai nu au nicio șansă: caii bătrâni, caii răniți sau mânjii care nu au reușit să se hrănească pentru a avea energia de a urma grupul cailor. Iar aici selecția naturală este extrem de severă. Cei mici sunt abandonați chiar la naștere dacă nu au puterea de a se ridica pentru a se alăpta rapid de la mama lor.

Unicele ploi torențiale anuale au un efect de înverzire parțială a câmpiilor aride. Este momentul de fericire al cabalinelor. Își fac provizii de apă și de hrană și se înmulțesc cel mai mult în această perioadă. In rest se mulțumesc cu uscăturile deșertului, puțin acoperite de roua rezultată din ceața venită dinspre ocean. Dar se mulțumesc și cu propriul bălegar care are mult mai multe proteine și grăsimi decât iarba propriu-zisă.

Compoziția și comportamentul grupului

În perioade normale, fără influențe majore, structura grupului este de 70% adulți și 30% cai tineri până în 5 ani. Dintre aceștia 55% sunt masculi. Această structură este însă variabilă din cauza fragilității natalității și probabilitatea mare a mortalității. Studiile au arătat că acest grup de cai sălbatici are nevoie de aproximativ 50 de iepe pentru a asigura diversitatea ereditară și a permite înmulțirea lor sănătoasă.

Iepele se transferă periodic de la un armăsar dominant la altul și grupul se poate împărți în grupuri mai mici. Există însă dovezi că unele perechi pot rezista până la 9 ani împreună. Deși se separă în grupuri mai mici în funcție de armăsarii dominanți, nu există un instinct de apărare a teritoriului, putând coexista la distanțe de 100 metri unul de celălalt.

Fundațiile de protejare a acestui parc natural încearcă să intervină cât mai puțin cu hrană și apă, păstrând nealterat habitatul acestor cai, deși la un moment dat guvernul namibian a intervenit prin eliminarea unui anumit număr de hiene care deveniseră amenințătoare pentru echilibrul vieții din deșert.

Să ne amintim și noi de povestea cailor sălbatici de la Letea

Surse foto:

• https://www.facebook.com/NamibiaWildHorses/
• https://www.wild-horses-namibia.com/
• www.pixabay.com
• wikimedia.org