Calul de Ialomița – Istorie, origini și evoluția unui cal românesc din Bărăgan
Calul de Ialomița reprezintă una dintre cele mai caracteristice forme de cal românesc din zona Bărăganului. O rasă istorică, alături de calul moldovenesc, calul de munte și cel dobrogean.
Format de-a lungul secolelor în condițiile speciale ale stepei dunărene, acest cal s-a impus prin talie, forță, rezistență și sobrietate. Folosit tradițional atât la muncile agricole, cât și la călărie și tracțiune, calul ialomițean este moștenitorul unei istorii complexe în care se împletesc influențe transilvănene, dobrogeane, muntenești, ungurești și orientale.
Articolul de față reconstituie evoluția, caracteristicile morfologice, rolul economic și militar, precum și contextul etnografic care a modelat acest tip important de cal autohton.
Originea Calului de Ialomița
De ce s-a format un tip special în Bărăgan
Câmpia Bărăganului a fost mereu un teritoriu al distanțelor mari, cu sate răzlețe și cu un stil de viață dependent de mobilitate. Aici era nevoie de un cal:
mai iute, pentru deplasări rapide;
mai înalt, pentru călărie și transport;
mai rezistent, datorită vânturilor, temperaturilor extreme și hranei sărace;
adaptat stepei dunărene, cu membre puternice și copite excelente.
Caii localnici, numiți generic „cai românești”, au evoluat diferit în fiecare regiune, iar în Bărăgan a apărut tipul care avea să fie cunoscut drept „calul de Ialomița”.
Contribuția mocanilor transilvăneni
Un factor decisiv în formarea calului ialomițean l-a reprezentat migrația mocanilor din Transilvania, în special din Țara Bârsei, zona Brașovului și zona Sibiului.
Ei veneau anual în Bărăgan cu: oi, boi, cai, uneori herghelii întregi cu sute de capete. Văzând calitatea pășunilor și condițiile de creștere, au început să se stabilească permanent în Ialomița, Brăila, Călărași, Constanța, Tulcea.
Mocanii au adus cu ei:
calul transilvănean, de origine orientală, cu influențe ungurești și rusești (prin mocanii veniți din Basarabia).
armăsari și iepe de talie bună, cai destinați stânelor și transportului pe distanțe lungi.
Așa a început amestecul genetic care a dus la tipul ialomițean.
Linia de formare – un proces de secole
Calul de Ialomița s-a format de-a lungul secolelor prin încrucișarea vechiului cal muntean, înrudit cu cel dobrogean, cu calul transilvănean adus de mocani, apoi cu calul arab după Primul Război Mondial, iar în secolul XX cu armăsari Trăpași și Lipițani, ceea ce a dus la apariția unui cal mai înalt, mai robust, potrivit pentru tracțiune ușoară și efort de durată.
Dezvoltarea istorică și hergheliile celebre din Ialomița
Secolul al XIX-lea – epoca marilor herghelii
Documentele și mărturiile epocii consemnează sute de mocani cu herghelii mari. De altfel, conform statisticilor de la începutul secolului trecut, Ialomița era regiunea cu cei mai mulți cai din țară (peste 80.000 de capete).Printre cei mai cunoscuți:
Cosma Purcărea, cu peste 800 de iepe (în jurul anului 1840).
Niță Muscalul, cu o herghelie de aproape 900 de iepe.
Niculae Popa Șorici și fiul său Sandu Șorici, cunoscuți pentru o rasă foarte bună.
Gheorghe Moldoveanu, cu 200–300 de cai pe moșia Mărculești.
Cociu de la Cocarcea, proprietar al hergheliei lui Hagi Moscu.
Din herghelia lui Hagi Moscu se cumpărau cai pentru cavaleria prusacă, dovadă a calității acestui cal.
Rolul Ialomiței – centrul de producție al calului pentru cavalerie
Ialomița a fost considerată în secolul al XIX-lea „centrul producțiunii calului pentru cavalerie”. Caii ialomițeni erau căutați pentru:
rezistență,
sobrietate,
adaptabilitate,
capacitate de efort susținut,
mortalitate scăzută.
Armata română îi prefera adesea în locul remonților importați din Ungaria.
Caracteristicile morfologice ale calului de Ialomița
Pe baza studiilor de epocă, măsurătorilor și evaluărilor zootehnice se pot defini următoarele caracteristici:
Talia
medie 1.50 – 1.55 m, uneori mai mare;
mai înalt decât calul de munte și cel dobrogean;
corp mai lung, proporții mai „întinse”.
Această talie superioară era necesară pentru deplasările lungi ale mocanilor în stepă.
Capul și expresivitatea
cap mare, cărnos, cu fălci puternice;
urechi lungi, poziționate mai larg;
profil frecvent convex ;
ochi mai puțin expresivi decât la caii moldovenești și munteni.
Estetic, nu era considerat un cal frumos, ci unul utilitar.
Conformația corporala
gât relativ scurt, uneori gros și slab prins;
greabăn pronunțat;
spinare lungă;
crupă scurtă, ușor teșită;
coadă prinsă mai jos;
piept dezvoltat, bun pentru tracțiune;
culoare predominant închisă.
Membre și copite
Aici calul de Ialomița excela:
membre solide, articulații bine formate;
tendoane puternice;
copite excelente, adaptate terenului tare și uscat al Bărăganului.
Aceste caracteristici îl făceau foarte bun pentru transport și călărie.
Calitățile funcționale ale calului ialomițean
Rezistență și sobrietate
Caii ialomițeni erau crescuți aproape tot timpul sub cerul liber, fără adăposturi elaborate. Supuși vânturilor puternice, gerurilor aspre, verilor toride, hranei puține și uneori slab calitative, acești cai au devenit una dintre cele mai rezistente categorii ecvine autohtone.
Utilizare
excelent cal de călărie;
foarte bun în tracțiune ușoară și trăsură;
folosit extensiv la muncile agricole;
preferat de armată pentru rezistența la efort și mortalitatea redusă.
Eforturile de ameliorare
Existau mai mulți proprietari de herghelii, fiecare cu ambiții puternice de ameliorare a rasei. Aici sunt doar o parte dintre hergheliile menționate la începutul anilor 1900.
- Herghelia Fraților Seceleni din Slobozia era considerată una dintre cele mai valoroase herghelii din Țara Românească. Deși avea o tradiție veche, a fost reorganizată în anul 1898, când au fost cumpărate și aduse din Rusia o sută de iepe din rasa Don. Herghelia era formată atât din aceste iepe de Don, cât și din iepe românești din Bărăgan, selectate din hergheliile lui Niculae Sandu Popa, Ștefan Moldoveanu, Sulică și Radu Ionescu. Armăsarii utilizați proveneau din linii engleze și anglo-arabe. În 1909 Statul a cumpărat 50 de cai de remont din această herghelie.
- Herghelia Eliotu din comuna Miloșești este formată din 40 de iepe mame, de rasă românească tip ialomițean și 1/2 sânge englez. Herghelia dispunea de trei armăsari de reproducție: doi Pursânge Englez și un armăsar Trotter American.
- Herghelia lui Niculae Sandu Popa din comuna Cegani era alcătuită din 80 de iepe de rasă românească, tip mocănesc, iar armăsarii utilizați erau de rasă engleză și anglo-arabă. Herghelia avea la începutul secolului XX deja o vechime de peste 120 de ani și s-a format inițial din iepe mocănești montate cu armăsari proveniți din Basarabia. Reproducătorii masculi de origine basarabeană au fost ulterior înlocuiți cu armăsari anglo-arabi și englezi. Un număr important dintre produșii acestei herghelii erau trimiși în Austro-Ungaria.
- Herghelia lui Radu Ionescu din Fetești cuprindea 70 de iepe fătătoare, aparținând tipului de Ialomița. Produșii rezultați prezentau, în general, o talie cuprinsă între 1,50 m și 1,55 m, un cap relativ mare cu profil convex, urechi ceva mai lungi, spinare întinsă, crupă ușor teșită și picioare bine conformate.
După Primul Război Mondial, au început lucrări de ameliorare:
inițial cu armăsari arabi;
mai târziu cu Trăpași și Lipițani, care au îmbunătățit talia și armonia;
Statul a înființat de altfel un depozit de armăsari în Ialomița dedicat exclusiv îmbunătățirii rasei locale.
Rolul calului Ialomițean în formarea Semigreului Românesc
Calul Ialomițean este element cheie în dezvoltarea Semigreului Românesc, una dintre cele mai importante rase de utilitate mixtă din România.
Tipul de Rușețu
Semigreul Românesc a fost format prin încrucișări originale:
birasiale (Ardenez × Trăpaș Românesc; Ardenez × Furioso; Ardenez × Lipițan)
trirasiale, în care calul Ialomițean a avut un rol fundamental:
Ardenez × Cal Ialomițean × Trăpaș românesc
În special în varianta de Rușețu, calul Ialomițean a introdus:
o mai bună rezistență,
mobilitate superioară,
adaptare la câmpie,
caracter docil și economic.
Contribuția sa a permis obținerea unui semigreu românesc eficient, potrivit atât pentru muncă agricolă, cât și pentru transport.
Deși nu mai este recunoscut oficial ca rasă distinctă în prezent, tipul ialomițean rămâne o componentă importantă a patrimoniului ecvin românesc. În zone din Bărăgan mai pot fi întâlniți descendenți ai acestui tip, integrați în populațiile de semigrei.
Epilog
Calul de Ialomița a fost un produs autentic românesc al istoriei zootehnice, născut din nevoile Bărăganului și din experiența mocanilor transilvăneni. Deși poate nu a impresionat prin frumusețe, calul ialomițean întruchipează:
rezistență,
durabilitate,
adaptare,
forță,
capacitatea de a servi oamenilor în cele mai grele condiții.
Este un simbol al unei epoci în care calul nu era un element decorativ, ci principalul partener de muncă, transport și supraviețuire.
Surse documentare:
- Studiu despre animalele domestice din România – N. Filip și G. Manolescu, 1912
- Noțiuni elementare asupra cunoașterii și creșterii vitelor – N. Filip, 1922
- Noțiuni generale asupra creșterii animalelor – N. Filip, 1924
