Homer nu cunoaște încă cavaleria, eroii săi merg la luptă în căruțe, și numai Odisseu și Diomed se suie de două ori pe cai. Abia în timpul istoric al Greciei oamenii încep a călări, iar căruța de bătălie, cu două roți, se mai păstrează pentru alergări în arenă. În timpul lui Solon era o mică trupă de călăreți la Atena, iar în războiul peloponeziac cavaleria avea deja 1000 de oameni. Scări și șa nu existau în anticitate, ci numai chingă, frâu și cel mult o cergă. Tot așa era la greci și la teuctherii germani, ai căror cai Cezar îi găsește mici, urâți și cu coame lungi.
Frâul era adesea un simplu căpăstru. Scara a fost cunoscută abia în suta a patra după Hristos și anume de la parți; înainte omul punea mâna în coama calului și se arunca pe el. Alexandru cel Mare se urca astfel pe calul său Bucephalos. Cea dântâi potcoavă cu cuie s-a găsit în mormântul regelui francilor, Childerich I, la Tournay.
Pentru a înlesni suirea la deal, Via Appia și orice drum roman pentru armate avea trepte de piatră pentru cai, apoi călărimea romană avea la lănci un fel de călcâi, cum sunt catalicii, pentru a se urca pe cai. Grecii și romanii creșteau cai mai cu seamă pentru petrecerile publice. Se călărea și se umbla în căruți cu câte patru cai sau mânzi. La alergări s-alegeau oamenii cei mai ușori, băieți chiar ca în zilele noastre, jockeyi. În Roma trăsurile cu două și patru roate se introduseră abia în zilele lui Cesar.
Rasa excelentă a cailor arabi durează după tradiție, din cele cinci iepe ale lui Mohamed; în realitate însă e mai veche.
Dar Mohamed, în contrast cu ovreii, pe cari legea-i oprea de a avea călărime (5 Moisi 17:16, Jes. 2:7), a făcut din contra din cultura calului o prescriere religioasă. Rasa spaniolă, îmbunătățită prin cai arabi, a căzut iar sub Carol V prin cultura catârilor. În zilele războiului de 30 de ani cultura spaniolă veni în Germania, mai cu seamă în Mecklenburg, Friesland, în Austria și-n Danemarca.
Până-n zilele dinastiei Hohenstauffen femeile îmblau călărește ca și bărbații; abia mai târziu se-ntroduse șaua de-a curmezișul. Cele dentâi trăsuri le-a adus la 1533 Catarina de Medicis din Italia în Franța, la 1601 Maria de Spania în Germania.
Nobilul cal arab trece până azi de rasa cea mai bună; se țin registre de familie și de șirul strămoșilor pentru ei, în cari s-arată descendența lor. Calul arab e cel mai sprinten și mai iute, dar totodată cel mai nobil și mai elegant în mișcările lui. De la el descind calul englez și cel andaluz. Ali Pașa din Cairo, care ținea mult la nobilii cai arabi și susținea că niciun cal englez nu se poate întrece cu unul arab într-o alergare de patru mile engleze. Halim Pașa se oferi a se rămăși pe orice sumă că pe calul său englez Companion se va-ntrece cu orice cal arab. Și-ntr-adevăr calul englez învinse pe cel mai bun cal arab a lui Ali cu jumătate de ceas.
În structura capului caii arabi și cei englezi sunt ușori și eleganți, spre deosebire de cei finlandeji și daneji. Din vremea migrațiunii popoarelor rasele de cai s-au amestecat și s-au corcit. Caii poloneji sunt mici, cei din Ucraina și cei căzăcești sunt foarte răbdători, deși neînsamnați.
Corcirea cailor să-ntâmplă cu măgari, zebra, ba chiar cu cerbii. Mulul asemănător cu caii se trage din măgar și iapă, catârul din armăsar și măgărița. În Bruxelles era un corciu de cal și zebra, în Berlin unul de cerb și iapă. Cultura catârilor e străveche, ba Moisi o oprește chiar. Cu toate acestea în vremea lui David cei mari călăreau pe asemenea animale, precum Absalon, sirienii și armenii. Încă și azi armenii din Rusia și din Turcia se ocupă cu cultura catârilor.
