Un fenomen cu puternic impact social
La drumurile mari existau hanuri pentru odihna drumeților. Însă aici apăreau și hoții de cai, mai ales în zona de sud a țării. Furtul de cai era un fenomen bine organizat și foarte răspândit. Exista și o piață sigură de vânzare a cailor furați, adică la unii crescători de cai cu hergheliile din Bărăgan. Aceste herghelii se măreau uimitor de rapid, încât exista și o zicală în acest sens: „iepele din Bărăgan fată câte doi mânji”. De asemenea, se relatează existența unui mare proprietar din Ialomița, numit Batelup, care a rămas fără caii de la poștalion, fiind cai furați.
O altă relatare interesantă din Realitatea Ilustrată din 17 martie 1932 este despre hoțul numit „Unchiu Popa” care făcuse pagubă mare în Vlașca, Ialomița și Teleorman, timp de opt ani, fără a putea fi dovedit. Și nici nu își recunoștea vina privind furtul a nu mai puțin de 480 de cai! Grefierul însă a avut o idee ingenioasă. A cumpărat un creion mare de doi metri și în sala de judecată, magistratul a cerut să i se aducă creionul lui Dumnezeu pentru a semna sentința de 20 de ani de închisoare.
” Popa îngălbenit, dârdâind ca de friguri în fața creionului lui Dumnezeu, cade în genunchi și bâlbâie: nu iscăli domnule judecător că spun tot! N-am furat 400 de cai, am răbojul acasă în pod, toți caii sunt însemnați pe el. N-or fi nici 100 la număr …”
Calul era foarte important pentru viața oamenilor. Era ajutorul lor în obținerea hranei zilnice și lipsa acestuia punea în pericol traiul familiilor respective. Tocmai de aceea, hoții de cai erau tratați mult mai dur și aveau o imagine foarte proastă în societatea româneasca. Și pedepsele erau foarte aspre, mai ales că la sate țăranii își organizau singuri paza împotriva hoților. De exemplu, un hoț numit Pocriș a fost prins și ucis de țărani, în mijlocul câmpului prin anii ’40.
Atât de profund a fost acel fenomen că și în prezent folosim expresia „ca pe hoții de cai”
Un furt celebru are loc în anul 1929, când mult râvnitul armăsar NONIUS XXXVIII , faima montei românești din acea perioadă. Calul a fost mutat de la Rușețu (Brăila) la depozitul de la Parța (Banat). Acest minunat armăsar, a cărui valoare se ridica la multe milioane, a dat naştere unei frumoase generaţii de cai și care a stârnit admiraţia specialiştilor din Europa.
„Să facem un scurt istoric al faptelor. În noaptea de Anul Nou, pe un ger năprasnic, păzitorii boxelor grajdului de armăsari, ai herghelei Parţa, au rămas îngroziţi, când au constatat că uşa zăbrelită cu bare de fier — în care „Nonius“ al XXXVIII era ţinut, — fusese deschisă şi armăsarul răpit. Dându-se imediat alarma, şeful călăreţilor, Negrea, originar din Oltenia, — fără să piardă o clipă, — a început o inteligentă urmărire a hoţului. Din fericire, armăsarul fusese potcovit numai la picioarele dinainte şi cu potcoave de călărie, ceeaice, pe deo parte, a ușurat identificarea urmelor lăsate, iar pe de alta, a îngreuiat fuga armăsarului, ale cărui copite delicate, nepotcovite, nu puteau rezista la un drum greu.”
Hoțul a fost prins aproape de graniță și calul a fost din fericire recuperat.
Din păcate, fenomenul nu a dispărut nici în zilele noastre, știrile privind furturile de cai fiind destul de dese în presa națională.
Surse:
- Constantin Garoflid – Agricultura Veche – Cartea Românească 1943
- Arhivele Nationale
- Cover photo: www.pixabay.com
- Realitatea Ilustrată din 17 martie 1932 – digibuc.ro
