Originea cailor în România

Articol din România Liberă – 2/14 martie 1886

Autor necunoscut

Citat ca atare:

“Originea cailor noștri este incontestabil orientală. Prin situația ei geografică, țara noastră a servit de trecătoare la cea mai mare parte a cailor orientali, care se dirigeau către occident și astfel comerciul nostru intern a fost pus în avantagioasa pozițiune de a putea, cel d’ântâiu, alege printre dânșii specimenele ce s’au crezut mai bune.

Deosebit de acestea, desele invasiuni de Tătari și de Turci, care au bântuit țara, n’au lipsit a lăsa în urma lor, o mulțime de cai de oare-care valoare, care nu puțin au contribuit la îmbunătățirea raselor noastre cavaline; și aceasta, fără a mai vorbi de faptul, că până mai de unăzi încă, darurile oferite de Poartă  și de Vizirat suveranilor noștri, consistau, mai tot-d’auna, în armăsari arabi.

Lunga noastră dependență de Imperiul Otoman și stransele legaturi ce prin această dependență a trebuit să se întreție, direct și indirect, între aceste două țări, a înlesnit și întins, pe o scară foarte vastă, importațiunile armăsarilor arabi, care, pe atunci, era un ornament indispensabil oricărui grajd de lux.

Prin concursul acestor multiple circumstanțe, renumele calului nostru ajunsese într’acel depărtat timp, a fi atât de sus, încât el a atras atenția străinilor: pe lângă datele înregistrate de istorie, care ar fi zadarnic a le mai menționa aci, de oare ce ele sunt deja trecute în domeniul publicității; pe lângă tractatele încheiate după vremi, în care străinii, între alte  condițiuni cereau și un număr de cai de ai noștri; mai sunt încă alte dovezi de dat, poate încă mai convingătoare.

Așa de exemplu:

Ce este herghelia Rădautz din Bucovina? Austriacii ne-o spun  singuri în publicarea  istoricului hergheliilor. Ei zic: că această herghelie nu era la început de cât un simplu deposit de remontă.

Că acolo strângea cai pentru armată, din toate unghiurile și că printre dânșii se strecurau negreșit și epe borțoase. Că printr’o foarte înțeleaptă măsură, acele epe păstrându-se acolo pentru a făta, și alegând pe cele mai bune din ele au format prima pepinieră a vestitei herghelii din Rădautz, și mai adaugă că acele epe erau în parte din Moldova.

Nu mai puține epele moldovenești au concurat la efectivul primei pepiniere a importantei herghelii ungare numită Mezohegesch.

Dar urma cailor noștri nu s’a oprit numai aci, și ași putea asemenea vorbi de una din cele mai importante herghelii a imperiului german cunoscută sub numele de Trakenen și formată în cea mai mare parte cu iepe moldovenești; dar m’ași reșeta zadarnic, deoarece i-am publicat deja istoricul său) încă în anul 1872, după niște date ce Maiestatea Sa Regele Nostru  a binevoit a’mi da.

În fine cuvântul de Walah, care distinge la Austriaci calul jugan și care a rămas tehnic și introdus în chiar dicționarul lor, nu denotă oare că el l’a botezat astfel fiindcă noi i-am trecut acel cal?

Sub aceiași denumire Austro-Ungaria l’a trimis până în Germania unde calul jugan se numește tot astfel; și el nu și-a schimbat porecla decât trecând în Franța, unde crezându-l originar din Ungaria l’au numit Hongre.

Astfel dar prin însuși numele său , calul jugan afirmă  de unde a pornit și până unde a ajuns.

Dar acest renume a avut veacul  său, și pe când toată lumea, pătrunsă de importanța cestiunei,  au îndoit mijloacele de îmbunătățire a cailor, noi am rămas indiferenți și nebăgători de seamă, la dispariția crescândă a factorilor  indispensabili.

Natura a fost lăsată singură a întreține și propaga germenele primitiv și atât de prețios, care ridicase odinioară așa de sus rasa noastră cavalină.

Natura negreșit, a făcut tot ce i se putea cere, ba încă mai mult chiar decât se putea cineva aștepta; căci ea, deși n’a putut împiedica o decădere ce fatal trebue  să intervie, din lipsa și neîmprospătarea sângelui regenerator și din nepăsarea omenească; totuși însă, ea a conservat într-un mod inexplicabil  și cu totul miraculos, acea comoară de calități, proprie originei calului nostru.

El, într-adevăr și-a perdut orice urmă de noblețe, și a dobândit  aspectul puțin favorabil al rusticității, dar calitățile esențiale unui bun cal, le-a păstrat încă multă vreme, precum:

Fondul său plămânii, nervul său puterea musculară, caracterul blând, docil și răbdător, sobrietatea și resistența, și în fine, formele relativ perfecte.

Nu cred de prisos în sprijinul acestor calități principale a enumera aci și câteva exemple ce se văd  pe fiecare zi.

Adevăr  este că, exemplul cel mai conchizător ce ași fi putut da, ca general cunoscut, despre fondul și plămânii cailor noștri, au dispărut căci el se găsea în desfințatele poștii; dar totuși el a încetat de așa de puțin timp, în cât, nu trebue cineva să fie prea bătrân, pentru a’și reaminti timpul ocupațiunilor străine, în 1854, când curierii imperiali cutreerau țara în toate sensurile, în cea mai mare fugă a acestui cal mic românesc, și când acei curieri ajungând la poștie, șî negăsind cai de schimb, (ceea ce  se întampla mai adese ori) sileau cu zorul pe bietul surugiu a urma în aceiași goană, o a doua și chiar a treia poștă, cu aceiași cai, ceea ce în termen de mijloc represintă o distanță de aproape 60 kilometre.

Lucrul părea așa de natural încât el  n’a fost înregistrat  decât de surprinderea și extasul streinilor.

Ni se părea că orice cal, ar fi putut face  atâta lucru.

Cu toate acestea, din ziua când s’a făcut reforme poștale – în teorie atât de sublime – prin introducerea așa zisului cal mare, adică cai rusești și ungurești, atunci s’a văzut că acești cai importați n’au putut resista la greutățile acestui serviciu și aceasta în niște timpi normali, iar nu în vremuri de ocupațiuni și de zor mare. Nimeni n’a înregistrat această diferență între ei, de n’ar fi fost decât ca de suvenir; cu toate acestea, calul strein fără voia lui, ne-a lăsat dovezi de valoarea reală  a calului nostru, prin disposițiunile poștale ce insuficiența lui a impus. Așa de exemplu: reglementarea aliurei redusă la limita trapului, sub pedeapsă de amenzi pentru surugiu, care ar cuteza să pue acel cal mare în goana calului nostru cel desprețuit. El bine, cu toate aceste măsuri provocate de calul strein; cu toată hrana substanțială, care pentru el escepțional a înlocuit ceairul; cu toată interdicțiunea oficială, ca el să nu facă mai mult decât o cursă în 24 ore, cu toate grajdurile și hambarele ce i s’a pus la disposiție, prin stațiunile poștale; totuși perderile au fost atât de însemnate încât, în scurt timp antreprenorii au fost nevoiți a resilia contractele și în cele din urmă Statul a fost silit a se substitui singur acelor întreprinderi private.

În privința puterei musculare, adică a nervului calului nostru desfid pe oricine de a’mi semnala ori care altă rasă , care pusă în condițiunile de miserie și de debilitate a calului nostru țărănesc, să poată încă purta în spinare, fără a se îmlădia, sau să tragă pe aceiași distanță, pe drumuri tot așa de rele, greutățile de care el este împovărat, și menit a transporta, ne mâncat nebăut și redus la aspectul unui schelet ambulant.

Dovada caracterului său blând, supus și plin de abnegațiune, o găsim în tot cursul soartei sale:

Nicăiri statisticile n’au avut a înregistra mai puțin accidente de cai ca la noi; și cu toate astea, acest sîrman cal este încălecat, condus și batjocorit mai adesea de copii novici, decât de oameni maturi.

Aci îl vezi înhămat la povară, condus cu un simplu ștreang în gură și mai adesea numai din graiu. În loc de guri de ham de piele, un fel de chingi de cânepă, care de mult us și umezeală s’a prefăcut răsucindu-se într’un fel de funie, destinată a’i roade și sângera umerii, deja împodobiți de răni. El cu toate acestea, continuă cu același zel și cu aceiași abnegațiune a trage și a duce poverile, și nu refuză hamul decât numai când povara eccedează într’un mod prea exagerat puterile ce abia i-a mai rămas.

El nu mai puțin se supune și recunoaște dominațiunea omului chiar când se află la pășiune, adică în deplina sa libertate; căci pe dată ce omul se presintă ca să’l ia, calul se oprește și așteaptă resemnat, a fi condus cu nuiaua de la spate, sau tras de moțul coamei, până la locul destinat, de și el are conștiința că va fi supus unei nuoi torturi; dar nici o dată  pentru a i se da măcar un pumn de grăunțe, al cărui gust îi rămâne necunoscut până ce moare.

Cine dintre acei ce au făcut ascensiuni pe munți nu s’a convins de gradul de inteligență și de siguranța piciorului calului românesc?

Când printr’o rară excepțiune, o asemenea natură se ivește printre rasele străine, în renume (excluzând Arabii) acel specimen este citat  ca un fenomen și el se plătește cu greutatea aurului.

Fi-va oare de trebuință, după cele ce preced, a mai cita exemple despre sobrietatea și resistența calului nostru? Nu e oare un fapt general cunoscut de toată lumea că el vara este mai mult la muncă decât la pășune? Că ceasurile nopții consacrate de întreaga natură pentru odihnă, la el sunt singurele ce poate întrebuința pentru mâncare, și aceasta mai adesea pe locuri ofigoase și cu alimentele cele mai puțin nutritive? Că în fine, iarna ca suplement la puținele paie ce i se dă, și aceasta foarte rar, el e redus a’și căuta cu piciorul pe sub zăpadă frunzele căzute sau rădăcinile rămase de cu toamnă, și care coprind în sine mai mult pământ decât aliment? Mai niciodată adăpostit de viscole și zăpezi; într’un cuvânt redus la piele și os, el continuă a îndeplini serviciul ce i se cere tot-d’auna  peste maximul puterilor, până ce povara anilor pe lânga privatiunea, maltratarea și miseria, îl doboară desăvârșit. Chiar în asemenea condițiuni ei întrec cu toate acestea, vârsta de 20 de ani, și acesta nu e lucru rar de văzut în orice târguri de cai.

Perfecțiunea formelor sale lasă puțin de dorit, pentru că calul nostru abstracție făcând de talia sa, răspunde la majoritatea condițiunilor principale cerute de hipologie.

Capul mic și uscat, ochiul mare, nări dilatate, urechi mici, legătura gâtului (junghetura) perfectă, gâtul bine înplântat, însă nu destul de lung, grebenul prea lung deși puțin pronunțat, umerii oblici, peptul relativ larg, spinarea deși cam lungă, însă foarte tare prin convexitatea ei, lombele lungi, trunchiul coadei scurt, foarte bine pus, crupa largă, coaste rotunde, jarete foarte solide, canoanele (fluierele) scurte și late, bine detașate de tendoane, chișițe scurte și admirabil legate, copite mai mult decât perfecte; într’un cuvânt având aproape totul din ceea ce se cere de la calul apt la orice  serviciu.

Am zis că talia îi lipsește; dar prin câte alte cualități însemnate nu răscumpără el această inferioritate! Și aici n’am enumerat decât în treacăt cualitățile sale morale care’l fac să ocupe un loc principal, într’o clasificație făcută fără părtinire.

Constanța acestor cualități originare, o datoresc tocmai faptului că acești descendenți ai calului arab, nu au fost supuși unor încrucișări ale capriciului, mai totd’auna fantastice. Ele s’au conservat de sineși printr’o selecțiune naturală; căci rigoarea timpurilorși lipsa de orice îngrijorare, s’a însărșinat singure, a elimina prin moarte individele cele mai plăpânde, și n’a permis să supraviețuiască decât pe acele ce au putut să resiste spre a continua rasa. Nu este însă mai puțin adevărat că prin legea naturei or ce nouă generație devine tot-d’a-una inferioară celei mai vechi, când aceasta se găsește în condițiuni desavantajoase de a procrea.

Când însă dintr’un fericit  hasard , un cal de al nostru întră într’o mână bună  și este supus unui regim de hrană și îngrijire rațională , atunci calitățile de mai sus rees într’un mod surprinzător si printr’o desvoltare considerabilă , el afirmă tendința enormă ce are, de a se urca iarăși la înălțimea de unde a căzut. Din împerecherile făcute sub o priveghere judicioasă el pune pentru a se perfecționa mai puțin timp chiar, decât cât ar pune or care altă rasă, numai pentru a se aclimata!

O altă observațiune mai importantă, de semnalat este că iapa noastră reproduce fidel tipul ce i se impune, cu condițiune, se înțelege; că el să aibă o oarecare similitudine de sânge. Aceasta cred că provine din aceia că rasa noastră cavalină a ajuns a fi atât de departe de originea sa; încât tipul impus ei acum, primează într’un mod cu atât mai absolut, cu cât el ar avea o filieră mai constantă și mai veche.

Între alte exemple de asemenea natură ce am putut vedea cu ocasia călătoriei făcute, cel mai important ni l’a oferit herghelia din Pașcani în județul Ilfov: o iapă românească adusă de la Olt, pentru a face serviciul de sacagioaică, a fost dată doui ani de-a rândul la un armăsar arab, anume Calif, doui ani de-a rândul la un armăsar Engles, anume Octav, și doui ani de-a rândul la un armăsar poneu anume Colibri.

Această iapă este încă în viață cu toată progenitura ei, și ar fi foarte interesant, dacă ministerul ar găsi de cuviință, să dea ordin ca dânsa să fie fotografiată cu toți fii ei alături, ca să poată vedea și compara de toată lumea , nu numai diferența imensă de talie ce fii Arabului, ca și ai Englesului, au dobandit în raport cu muma lor; dar încă și conservarea caracterlor typice ale părinților lor. Singura variantă de înregistrat ca de un interes foarte important este, că fii Arabului a întrecut în creștere pe acei ai Englesului, de unde conclusiunea că sângele epei s’a asimilat mai bine cu cel al Arabului, decât cu acel al Englesului, unde natura a trebuit să facă un effort; sau că înfluența climei și a solului nostru a fost mai favorabilă celui dintâi decât celui d’al doilea. Singur, fiul poneului românesc a conservat talia lilipută a tatălui său.

Încă un punct de notat ca foarte de căpetenie, este că epele noastre, nu numai că reproduc fidel tipul impus lor, dar încă mai au și avantagiul enorm de a fi refractare la cea mai mare parte a defectelor așa de mult răspândite în rasele streine descendinte din armăsarul Engles.

Nu că vreau printr’aceasta să sgudui câtu-și de puțin reputația deja stabilită a armăsarului Engles, care azi grație câștigurilor ce el poate aduce, a ajuns a prenumera cei mai mulți aderenți; dar nu e mai puțin adevărat că prin destinația lui chiar, el este supus necontenit, și din tată în fiu, la niște  încercări  așa de grozave, încât, a ajuns, ca niște anume defecte transmisibile, să se perpetueze în majoritatea lor, prin aceiași lege naturală prin care câinii care din tată în fiu, li s’a scurtat  coada, ajung în fine a naște copiii lor fără cozi.

Din norocire caii noștri au fost supuși la niște încercări cu totul opuse și astfel au putut să’și perpetueze în rusticitatea lor o sănătate perfectă a aplomburilor lor; căci natura a lucrat tot-d’a-una mai bine decât intervenirea escesivă și rău aplicată a științei. La calul nostru natura a fost, mai presus chiar decât părinții săi cel mai puternic factor. Caii noștri sunt mai mult resultatul influințelor climaterice și a pășunelor decât tipul unei creațiuni voluntarii; căci dacă n’ar fi așa cum ne’am putea noi oare esplica, această asemănare typică ce esistă între dânșii, de la un punct cardinal la altul al țărei?

Am fost într’adevăr mai mult decât mândru, de a fi putut, în târgurile de la Giurgiu, de la Călărași, de la Roman și prin diferite sata, să atrag atențiunea d-ului profesor Freytag, asupra unui fenomen, de mult înregistrat de mine, ca fiind propriu cailor noștri țărănești, și de a’l sfida să găsească, între acele grupe de trei și patru sute de cai, adunați la un loc, sosoți de la cele mai grele munci, măcar unul singur, care să însușească acele grave defecte ce bântue rasele străine în proporție de cel puțin 35%. Așa de exemplu: flucțiunea periodică, jardele, jardoanele, scoicile, etc. Dar un asemenea exemplu nu l’a putut găsi și sunt sigur că eruditul profesor, nu se va abține de a menționa faptul în uvragiul său.

Și cu toate acestea, starea generală a cailor noștri , trebuie cu grije si cu întristare să ne-o mărturisim, că ea este (afară de câteva mici herghelii private) ultima espresiune a degenerării. Un grad mai mult este pieirea!

Dar la din contra ce n’ar putea ea deveni, când i s’ar acorda atențiunea ce ea merită și când s’ar îmbunătăți într’un mod judicios?”

România Liberă – DUMINECĂ, 2(14) MARTE 1866

Photo: Emil Volkers – Întoarcerea de la câmp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *