Articol despre istoria calui românesc, preluat, adaptat și actualizat din Gazeta Transilvaniei, mai 1911 (Anul 74, nr. 95-117)
Originea calului românesc
Caii româneşti îşi trag originea din amestecul a două rase domestice din platoul central al Asiei. Sângele lor a fost reîmprospătat în cursul vremii prin cai turceşti, care își au originea tot din Asia.
România, a fost năvălită pe rând de hoardele barbare: goţi, huni, cumani, gepizi etc. Se înţelege foarte uşor, că aceste popoare au adus cu ele calul asiatic. Și ca urmare coloniile autohtone l-au prăsit şi înmulţit, având mare nevoie de el, perfecţionându-l.
Reputația calului de pe aceste meleaguri
Documentele istorice demonstrează reputaţia calului nostru în vechime. Timp de 4—5 secole, rasa cailor românești a fost cea mai strălucită din Europa pentru serviciul cavaleriei.
- Filip, regele Macedoniei, a fost cel dintâi, care a cumpărat 20.000 iepe din România.
- Pe timpul lui Mircea cel Bătrân (1386—1418), cavaleria românească a fost recunoscută ca cea mai bună.
- Cavaleria ajunsese la apogeu pe timpul lui Mihai Viteazul, dovadă victoriile repurtate contra turcilor, ungurilor etc.
- Zicătoarea turcească: „un soldat persan și un cal moldovean este tot ce poate fi mai slăvit”, constituie o dovadă a gloriei calului nostru.
Tratatele încheiate de turci cu Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare şi cu Petru Rareş, prevedeau între altele să se dea peşcheş sultanului şi 400 iepe de prăsilă, în fiecare an. - În toate părţile, unde se vorbeşte de armata românească, se pune înainte cavaleria, ca oastea cea mai de temut. Într-adevăr de la Ştefan cel Mare până mai târziu, Moldova dispunea de o cavalerie de 30—40.000. Astfel atestă însuşi un document veneţian din 1602, în care se spune că Moldova poate ridica 40.000 călăreţi şi 20.000 pedeştri.
- Cantemir, descriind Moldova, arată bogăţia ţării în cai. Cai extrem de vioi, mici de talie, robuşti, rezistenţi şi cu copita aşa de tare încât n-au nevoie să fie potcoviţi.
Rolul calului românesc în Europa
Academia din Bucureşti posedă un document cu o scrisoare a Mareşalului de Saxa. Acesta specifică regelui Albert al Poloniei, minunile făcute în Pomerania de cele 12 companii de munteni călăre. De asemenea menționează și ruinarea danezilor în Norvegia de către cavaleria munteană, dusă acolo de către Carol al Xll-lea. Apoi strălucirea călăreţilor români la 1739 în Ungaria, recomandând regelui să formeze cadre de călăreţi cu cai munteni. Aceşti cai, scrie Contele de Saxa, sunt în totul: „mai buni, mai iuţi, mai mari şi mai bine legaţi decât cei ungureşti”.
Se zice că regele Friedrich Wilhelm I avea o deosebită încredere în caii principatelor dunărene, din care, în anul 1731, a importat un mare număr pentru prăsilă. Friedrich al II-lea decretă chiar un regulament asupra remontei din Muntenia la 1751. Familia Moscu din Ialomița avea un anume contract cu guvernul prusian.
Iată ce se scrie într-un memoriu asupra dezvoltării cavaleriei prusiene de pe timpul lui Friederich al II: „Hospodarii Moldovei şi Munteniei şi Chanul Tătăresc nu se opuneau de fapt remontei în ţările lor. Din contră, ei o înlesneau uneori cu o complezenţă particulară, simţindu-se mândri de a fi plăcuţi unui Monarch plin de mărire.”
De multe ori, domnii Moldovei au primit scrisori autografe în stilul cel mai amical. Li se cerea consimţământul şi ajutorul în executarea remontei pentru oastea prusiana. În anul 1778, sub instigaţia consulului austriac şi a ambasadei din Constantinopol, domnii Moldovei şi Munteniei au interzis exportul remonţilor destinaţi Prusiei. Totuși cabinetul din Berlin plătise deja în parte 2000 cai. Regele Prusiei a scris atunci celor doi prinţi români, rugându-i să obțină retragerea acelei hotărâri.
Tot sub regele Friedrich II, s-au cumpărat între 1774—1777 mai mulţi armăsari şi iepe din Moldova cu scopul de a înfiinţa la Netzbruck o herghelie. Aceasta urma să înlesnească procurarea cailor de dragoni. Apoi s-a mai înființat o herghelie la Marienwerden, unde s-au trimis 75 armăsari, 1362 iepe şi 973 mânji, cumpăraţi din Moldova şi Muntenia.
Remonta cavaleriei prusiene cu cai româneşti s-a continuat până la 1827, atât pentru huzari, cât şi pentru dragoni.
Ţara noastră a avut cai buni până la secularizarea averilor mănăstireşti. Probe găsim nu numai în spusele bătrânilor noştri, în documente naţionale, dar chiar în mărturisirile străinilor. Astfel, generalul P. Gigurtu, colonelii N. Baldovici, Romulus Roteanu şi veterinarul maior P. Stavrescu au fost însărcinaţi în 1908 cu cumpărarea armăsarilor de jumătate- sânge şi iepe pursânge. Aceștia au vizitat hergheliile Sárvár din Ungaria, proprietatea Prinţului Ludwig de Bavaria. Au avut ocazia să înregistreze declaraţia sinceră şi entuziastă a unui colonel din armata bavareză. În 1858, acesta a făcut în Moldova o remontă de cai atât de frumoşi, încât nu se mai văzuse aşa ceva în armata bavareză.
Epilog despre calitățile calului românesc de odinioară
Frumoşi trebuie să fi fost caii româneşti de odinioară şi frumoase au fost calităţile lor, dacă pe lângă cumpărăturile arătate mai sus au mai servit încă la formarea următoarelor herghelii:
- Trakenau din Prusia, unde, printre reproducătorii de frunte, a figurat unul cu numele de „Ghica” dăruit de principele Ghica
- Friedericksburg din Danemarca. Aici, pe lângă prăşitorii româneşti, se adoptă şi sistemul de prăsire şi creştere obişnuit pe atunci în România
- Mezőhegyes din Ungaria, în ale cărei registre se găsesc trecuţi 411 iepe şi 26 armăsari româneşti.
Reputaţia calului românesc era fondată pe excelente calităţi . Cal cursier neobosit, robust, uşor ca vântul, iute ca fulgerul, care au făcut gloria străbunilor noştri şi gloria domnilor români
Surse:
