A fost odată un cal, un mânz tânăr, cu inima plină de înflăcărare, care a venit dintr-o pustietate la oraș ca să trăiască de pe urma spectacolului sprintenelii sale.
Să-l fi văzut alergând pe animalul acela era, într-adevăr, un spectacol vrednic de luat în seamă. Alerga cu coama în vânt și cu vântul în nările-i umflate. Alerga, își întindea mădularele și le întindea și mai mult încă și răpăitul copitelor pe pământul bătut nu putea fi măsurat. Alerga fără nici o regulă și fără măsură, în orice direcție a pustietății aceleia și la orice oră a zilei. Nu fuseseră croite piste pentru libertatea neînfrântă a cursei sale și nici nu exista vreo regulă anume pentru risipa lui de energie. Era înzestrat cu o sprinteneală nemaipomenită și însuflețit de o arzătoare dorință de-a alerga. Astfel încât se lăsa întru totul pradă goanelor sale nebunești și sălbatice și tocmai în aceasta sălășluia forța căluțului aceluia.
După pilda animalelor foarte sprintene, tânărul mânz era foarte puțin înzestrat pentru tracțiune. Trăgea prost la căruță, fără curaj, fără vioiciune și fără nici o plăcere. Și pentru că, în pustietatea aceea, pășunea de abia le ajungea cailor de tracțiune grea, sprintenul animal s-a îndreptat spre oraș, ca să trăiască de pe urma curselor sale dezlănțuite.
La începutul începutului a dat pe de gratis spectacolul marii lui sprinteneli, pentru că nimeni nu ar fi plătit nici un firicel de pai ca să-l vadă, fiind cu toții neștiutori ce mare alergător sălășluia într-însul. În după-amiezele cu vreme frumoasă, când oamenii umpleau câmpurile din preajma nemijlocită a orașului și, mai cu seamă, duminica, tânărul mânz pășea la trap în văzul tuturor, o rupea la fugă pe neașteptate, se oprea, umbla din nou la trap adulmecând vântul, spre a se năpusti în cele din urmă într-o goană nebună ce părea cu neputință de depășit și pe care el o depășea în fiecare clipă, deoarece acel tânăr mânz, așa cum v-am mai spus, își punea în nări, în copite și în alergătură întreaga sa inimă plină de înflăcărare. Oamenii au ramas uluiți dinaintea acestui spectacol care se îndeparta de tot ceea ce erau ei obișnuiți să vadă atunci și au plecat fără a prețui așa cum se cuvenea frumusețea acelei curse.
– Nu are nici o importanță! Și-a spus mânzul cu voioșie. Am să mă duc să caut un impresar de spectacole și, între timp, am să câștig destul ca să trăiesc.
Din ce își dusese până atunci zilele în oraș, numai el ar fi putut spune. Din propria lui foame, de bună seamă și din niscai rămășițe azvârlite pe la porțile din spate ale curților mai mari. S-a dus, așadar, să-l vadă pe un organizator de serbări populare.
– Eu pot să alerg în fața publicului, i-a spus calul, dacă sunt plătit pentru asta. Nu știu cât aș putea câștiga, însă chipul în care alerg le-a plăcut anumitor oameni.
– Fără îndoială, fără îndoială!… I s-a răspuns. Întodeauna se găsește câte cineva interesat de asemenea lucruri… Nu este vorba, cu toate acestea, să vă amăgiți… Am putea să vă oferim, cu un pic de sacrificiu din partea noastră…
Mânzul și-a coborât privirile înspre mâna omului și a văzut ce anume i se oferea : era un mic morman de paie, un pic de nutreț, ars de soare și uscat.
– Nu putem mai mult … Și tot astfel…
Tânărul animal s-a uitat cu luare-aminte la pumnul de nutreț cu care erau plătite însușirile lui nemaipomenite de alergător sprinten și și-a adus aminte de strâmbăturile oamenilor dinaintea goanei lui slobode, care tăia în zigzag pistele bătătorite.
-Nu are nici o importanță! Și-a spus el cu voioșie. Într-o bună zi le va face plăcere să mă vadă alergând. Cu nutrețul ăsta ars de soare am să mă pot hrăni până atunci.
Și a primit, plin de mulțumire, pentru că tot ce voia el era numai să alerge.
A alergat deci în duminica aceea și în cele ce au urmat, pentru același pumn de nutreț de fiecare dată și, de fiecare dată și-a pus tot sufletul în cursa lui neînfrântă. Nu s-a gândit nici măcar un moment să facă economie de forțe, să înșele, să urmeze în goana lui liniile drepte ale aleilor atât de decorative spre măgulirea spectatorilor, care nu-i înțelegeau lipsa de stinghereală. Își începea cursa, ca totdeauna, mergând la trap, cu nări de foc și cu coada îndoită ca un arc; facea să răsune pământul când pornea smucit, ca să se repeadă în cele din urmă, în goana mare, de-a dreptul peste câmp, într-un adevărat vârtej de dorințe arzătoare, praf și bubuit de copite. Și drept premiu, veșnicul lui pumn de nutreț uscat, pe care îl mânca plin de încântare și odihnit după ce făcea o baie.
Cu toate astea, uneori, în vreme ce sfărâma cu dinții săi tineri vrejurile uscate, se gândea la desagii plini de ovăz pe care îi vedea prin vitrine, la maldărele de porumb și de lucernă ce se revărsau de prin atâtea iesle.
– Nu are nici o importanță! Își zicea el cu voioșie. Mă pot socoti mulțumit și cu acest nutreț gustos.
Și continua să alerge cu pântecele supt de foame, așa cum alergase el întotdeauna.
Puțin câte puțin, totuși, plimbăreții de duminică s-au obișnuit cu goana sa nestingherită și au început să își spună unii altora că spectacolul acelor curse de o sălbatică sprinteneală, făra reguli și îngrădiri, le făcea o impresie frumoasă.
– Nu aleargă pe pistă, așa cum se obișnuiește – ziceau dânșii – însă este foarte iute. Poate că are avântul ăsta tocmai pentru că se simte mai bine în afara pistelor bătătorite. Și nu-și cruță deloc forțele.
Într-adevăr, tânărul mânz, cu pofta de mâncare veșnic neostoită și care abia căpăta cu ce să-și țină zilele, nu se cruța deloc chiar și pentru un pumn de nutreț, de parcă această cursă avea să-l consacre pentru totdeauna. Și după baie își mânca mulțumit porția lui – porția cea mai proastă si cea mai mică, a celui mai puțin cunoscut din cei mai necunoscuți cai.
-Nu are nici o importanță! Își spunea el cu voie bună. Vine ea și ziua în care le va face plăcere să mă vadă cum alerg.
Dar, până atunci, timpul trecea. Vorbele schimbate între ei de spectatori s-au împrăștiat prin oraș, au trecut dincolo de ușile acestora și a sosit în cele din urmă o zi când admirația oamenilor pentru acest cal de curse a devenit statornică și încrezătoare până la orbire. Organizatorii de spectacole au venit buluc să-l tocmească, iar mânzul, ajuns acum la vârsta matură, căluțul care alergase întreaga lui viață pentru un pumn de nutreț, a văzut cum îi întind, care mai de care, pe întrecute, baloturi de lucernă strâns înmănunchiate, desagi masivi plini cu orez și cu porumb – totul în cantitati cu neputință de socotit – numai și numai pentru spectacolul unei singure curse.
Atunci calului nostru i-a trecut pentru prima oară prin minte un gând plin de amărăciune, chibzuind cât de fericit ar fi fost în tinerețea lui dacă i s-ar fi oferit doar a mia parte din ceea ce acuma îi vârau cu mărinimie pe gâtlej.
– În vremea aceea, și-a spus el cu melancolie, un singur pumn de lucernă drept încurajare, când inima îmi tresălta de dorința de-a alerga, ar fi făcut din mine cea mai fericită ființă de pe lume. Însă acuma sunt obosit.
Și, într-adevăr, era obosit. Sprinteneala lui rămăsese, fără îndoială, aceeași ca întotdeauna și același era și spectacolul sălbaticei sale libertăți cu care alerga. Nu mai avea însă dorința arzătoare de-a fugi ca în alte vremuri. Dorința aceea de-a se așterne la goană fără să se cruțe câtuși de puțin, în voia căreia tânărul mânz se lăsa pentru o grămăjoară de paie, avea acum nevoie de tone de furaj din cel mai fin, spre a se deștepta din nou. Calul, acum triumfător, se gândea îndelung la oferte, socotea, făcea iscusite speculații cu timpul său de odihnă. Și, când organizatorii de curse, în cele din urmă, se plecau în fața pretențiilor sale, abia atunci simțea dorința să alerge. Alerga însă așa cum numai el era în stare să o facă. Și se întorcea să se desfete dinaintea măreției furajelor agonisite.
Cu toate acestea, de fiecare dată, calul era tot mai greu de satisfăcut, în ciuda faptului că organizatorii faceau adevărate sacrificii pentru a stârni, a linguși, a cumpăra dorința aceea de-a alerga care era ucisă de apăsarea succesului dobândit. Iar mânzul a început atunci să se teamă pentru uluitoarea sa sprinteneală, când se lăsa în voia ei la fiecare cursă. A alergat, dar, atunci, pentru prima oară în viața lui, economisindu-și forțele, folosindu-se cu șiretenie de bătaia vântului și de largile poteci bătătorite. Nimeni nu a băgat de seamă – sau, tocmai de aceea, a fost mai aclamat ca niciodată – întrucât lumea credea orbește în sălbatica lui libertate de-a alerga.
Libertate… Nu, nu mai avea libertate. O pierduse din prima clipă în care își economisise forțele ca să nu se simtă lipsit de vlagă în cursa următoare. Nu a mai alergat de atunci de-a dreptul peste câmp și nici cu vântul bătând din față. A gonit doar pe propriile-i urme, pe acele zigzaguri care smulseseră mulțimii cele mai multe ovații. Și în veșnica lui teamă, mereu crescândă, de-a nu-și istovi forțele, a sosit un moment în care calul de curse a învățat să alerge cu stil, înșelând, făcând volte, acoperit de spume, pe potecile cele mai bătătorite. Și mulțimea, cu un strigăt de glorie, l-a trecut în rândul zeităților.
Însă, doi oameni care priveau cu luare-aminte la acel spectacol vrednic de plâns, au schimbat între ei câteva triste cuvinte :
– Eu l-am vazut alergând atunci când era tânăr, a spus cel dintâi, și, dacă ai putea să plângi pentru un animal, aș face-o, în amintirea a ceea ce a făptuit același cal pe vremea când nici nu avea ce să mănânce.
– Nu este lucru de mirare că mai înainte a făcut-o! I-a răspuns cel de-al doilea, că Tinerețea și Foamea sunt cele mai neprețuite daruri pe care le poate face viața cuiva, atunci când este înzestrat cu o inimă puternică.
Tinere mânz : întinde-ți mădularele, așterne-te la goană, făra a-ți cruța deloc forțele în cursa ta, chiar dacă abia ți se dă ceva de mâncare. Pentru că, dacă ajungi ca lipsit de orice valoare să cucerești gloria și să capeți stil numai spre a-l schimba prin înșelătorie pe un morman de furaje, nu are să te salveze decât faptul că, mai înainte, într-o bună zi, te-ai daruit cu tot sufletul pentru un pumn de nutreț.
Foto – pixabay.com
Horacio Quiroga – Mânzul sălbatic – Editura Ion Creangă – București 1990.
Traducere din limba spaniolă – Valeriu Mihăilă
Transcrierea articolului – Sara-Beea Popa-Nica-Barbu
