Calul Groningen: istoria, caracteristicile și salvarea unei rase olandeze rare

În anii 1970, Groningen ajunsese în pragul dispariției. Un moment decisiv a fost salvarea, în 1978, a armăsarului Baldewijn, considerat ultimul armăsar de rasă pură cunoscut la acea vreme. În jurul său și al unui grup restrâns de iepe s-a construit programul care a făcut posibilă continuarea rasei.

Astăzi, calul Groningen este crescut în număr limitat și apreciat pentru forța sa, caracterul echilibrat și aptitudinile pentru atelaj și călărie. Povestea lui arată cât de vulnerabile pot deveni chiar și rasele bine adaptate mediului în care s-au format, atunci când rolul lor tradițional dispare.

1 Originea calului Groningen

Calul Groningen provine din provincia cu același nume, situată în nordul Țărilor de Jos. Aici, agricultura s-a dezvoltat pe terenuri fertile, dar adesea grele, cu soluri argiloase care solicitau mult animalele de tracțiune. Era nevoie de un cal puternic, cu membre solide și suficientă rezistență pentru a lucra ore întregi pe câmp.

La formarea rasei au contribuit populațiile locale de cai din nordul Europei, alături de cai proveniți din regiuni învecinate. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, crescătorii au folosit armăsari Oldenburg și Frizieni din partea estică (Ostfriesisch) pentru a îmbunătăți conformația și capacitatea de muncă a cailor locali.

Selecția urmărea obținerea unui animal masiv, cu musculatură bine dezvoltată și o constituție potrivită pentru tracțiune, dar care să-și păstreze mobilitatea. Treptat, s-a conturat tipul de cal Groningen, iar organizarea reproducerii și evidența genealogică au contribuit la stabilizarea caracteristicilor rasei.

2 De la cal de muncă la rasă amenințată cu dispariția

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, calul Groningen avea un rol important în viața economică a regiunii. Era folosit la lucrările agricole, la transportul mărfurilor și la tractarea trăsurilor. Forța și rezistența îl făceau potrivit pentru activități solicitante, în care un animal trebuia să poată lucra constant.

Pe măsură ce transportul mecanizat s-a extins, cererea pentru cai de tracțiune a început să scadă. Automobilul și transportul feroviar au schimbat treptat modul în care erau deplasate persoanele și mărfurile, iar după Al Doilea Război Mondial tractorul a înlocuit o mare parte din munca efectuată până atunci de cai.

În același timp, sportul ecvestru a devenit tot mai important. Crescătorii au început să urmărească alte calități: mobilitate, mișcări ample, capacitate de săritură și aptitudini pentru dresaj. Calul Groningen, selecționat în primul rând pentru forță și muncă, nu mai corespundea la fel de bine noilor obiective de reproducție.

O parte dintre iepele Groningen au fost introduse în programe de încrucișare pentru obținerea unor cai de sport. Deși aceste programe au contribuit la dezvoltarea populațiilor moderne de warmblood olandez, ele au redus numărul exemplarelor păstrate în tipul tradițional al rasei.

3 Contribuția calului Groningen la formarea KWPN

Calul Groningen ocupă un loc important în istoria creșterii cailor de sport din Olanda. Alături de Gelderlander și de alte populații ecvine, a contribuit la fondul genetic din care s-a dezvoltat calul warmblood olandez modern, cunoscut sub numele de KWPN (Koninklijk Warmbloed Paardenstamboek Nederland).

Groningen a adus în acest fond genetic, în special, robustețe, o constituție puternică și o bună capacitate de muncă. Alte linii de reproducție au contribuit la dezvoltarea calităților necesare pentru sportul ecvestru, inclusiv mobilitatea și aptitudinile pentru disciplinele de performanță.

KWPN nu este însă o versiune mai ușoară a calului Groningen. Rasa sportivă olandeză modernă s-a format printr-un proces amplu de selecție și încrucișare, orientat către cerințele dresajului, săriturilor peste obstacole și altor discipline ecvestre.

Organizarea programelor de creștere și formarea KWPN, în 1969, au consolidat această orientare către calul de sport. În timp ce reproducția pentru performanță a câștigat teren, păstrarea calului Groningen ca rasă distinctă a devenit tot mai dificilă.

4 Baldewijn: armăsarul care a contribuit la salvarea rasei

În istoria recentă a calului Groningen, anul 1978 reprezintă un moment de cotitură.

În acel an, un grup de voluntari și susținători ai conservării raselor rare a intervenit pentru a salva de la sacrificare armăsarul Baldewijn, considerat ultimul armăsar Groningen de rasă pură cunoscut. În jurul său au fost reunite aproximativ 20 de iepe, care au constituit baza reluării reproducerii.

Salvarea unui singur armăsar nu putea garanta viitorul rasei. Era nevoie de o organizare atentă a împerecherilor, de evidențe genealogice și de crescători dispuși să continue un proiect ale cărui rezultate nu puteau apărea peste noapte.

Pornind de la un efectiv atât de redus, crescătorii au trebuit să acorde o atenție deosebită relațiilor de rudenie dintre animale. Într-o populație mică, împerecherile necontrolate pot duce la creșterea consangvinizării și la pierderea diversității genetice. De aceea, conservarea unei rase rare presupune mai mult decât obținerea unui număr cât mai mare de mânji: trebuie păstrate și sănătatea, caracteristicile și variabilitatea genetică a populației.

Eforturile crescătorilor au permis continuarea reproducerii, iar Groningen există și astăzi ca rasă distinctă. Rămâne însă o rasă rară, a cărei conservare depinde de selecția atentă și de implicarea comunității de crescători.

5 Caracteristicile fizice ale calului Groningen

Calul Groningen are o conformație robustă, un trunchi bine dezvoltat și o osatură solidă. Aspectul său păstrează amprenta selecției pentru muncă și tracțiune, fără a avea însă conformația extrem de grea a unor rase specializate exclusiv pentru tracțiune.

Talie și conformație

În funcție de exemplar și de linia de reproducție, talia este indicată în sursele descriptive la aproximativ 150–175 cm la greabăn. Valorile pot varia, iar înălțimea trebuie interpretată împreună cu celelalte caracteristici ale rasei.

Privit în ansamblu, Groningen este un cal compact și puternic, construit pentru a lucra. În același timp, păstrează mobilitatea necesară pentru călărie și atelaj, ceea ce îl diferențiază de tipurile de cai grei crescuți în principal pentru forța de tracțiune.

Culorile calului Groningen și transmiterea genetică

Culoarea robei este una dintre trăsăturile urmărite în creșterea calului Groningen. Murgul și negrul au avut o prezență importantă în istoria rasei, iar răspândirea lor este legată inclusiv de influența armăsarilor Oldenburg utilizați în reproducție.

Un articol publicat în iunie 2006 în revista Het Groninger Paard, semnat de Henk den Boer, membru al comisiei tehnice de reproducție, analizează culorile întâlnite în populația istorică și rezultatele înregistrărilor de mânji din perioada 1999–2005 (pe un lot de 350 mânji înregistrați):

Murgul și variantele sale reprezentau aproximativ 52% din total, iar negrul depășea 37%. Împreună, cele două categorii însumau aproape 90% dintre mânjii înregistrați în intervalul analizat.

Cum se transmit culorile? Moștenirea culorii este mai complexă decât ar putea sugera aspectul părinților. Un armăsar negru și o iapă neagră nu vor produce în mod obligatoriu un mânz negru. Articolul lui den Boer atrage atenția asupra prezenței factorului pentru culoarea roibă în anumite linii de reproducție, ceea ce explică de ce roibul poate reapărea la descendenți chiar și atunci când părinții au altă culoare.

6 Temperamentul calului Groningen

Groningen este apreciat pentru caracterul echilibrat, disponibilitatea de a coopera și capacitatea de a susține un efort constant. Selecția pentru activități agricole și transport a favorizat cai practici, rezistenți și ușor de manevrat.

Aceste trăsături explică de ce rasa este potrivită pentru activități în care colaborarea cu omul și un comportament previzibil contează la fel de mult ca forța fizică. Totuși, temperamentul depinde și de educația, experiența și modul de lucru aplicat fiecărui exemplar.

7 Pentru ce este folosit astăzi calul Groningen?

Odată cu dispariția rolului său tradițional în agricultură, calul Groningen a fost orientat către activități care îi valorifică forța, echilibrul și versatilitatea:

Atelaje și conducerea trăsurii: Atelajul este una dintre activitățile în care calitățile tradiționale ale rasei se potrivesc cel mai bine. Constituția puternică și capacitatea de a menține un ritm constant îl fac excelent pentru conducerea trăsurii și agrement.

Călărie de agrement: Pentru călărie, Groningen este apreciat de cei care caută un cal solid și de încredere, cu un temperament stabil pe teren accidentat.

Dresaj și sărituri: Deși nu este o rasă hiperspecializată pentru înaltă performanță ecvestră, capacitatea sa de a învăța și de a coopera permite multor exemplare să activeze cu succes în dresaj la nivel de amatori.

8 De ce merită conservat calul Groningen?

Povestea calului Groningen reflectă o schimbare profundă în relația dintre oameni și cai. Mecanizarea agriculturii a eliminat treptat nevoia pentru multe dintre animalele de muncă, în timp ce dezvoltarea sportului ecvestru a favorizat alte tipuri de conformație.

În acest context, salvarea lui Baldewijn a însemnat mai mult decât păstrarea unui armăsar: a oferit șansa continuării unei populații care risca să dispară definitiv. Păstrarea sa înseamnă conservarea unei părți valoroase din patrimoniul zootehnic european.