Istoria ecvestră

Siguranța și prestigiul călăriei în istoria poporului român sunt strâns legate de rolul esențial pe care l-a avut calul, atât în luptele voievozilor pentru apărarea teritoriului, cât și în momentele de sărbătoare. Caii de rasă au fost crescuți și antrenați nu doar pentru război, ci și pentru întrecerile tradiționale desfășurate cu ocazia evenimentelor religioase, festivalurilor sau ceremoniilor de la curțile domnești și boierești.

Farmecul acestor competiții a captivat de-a lungul timpului toate clasele sociale, dar mai ales militarii, pentru care priceperea în arta călăriei era esențială. Prima atestare oficială a preocupării pentru organizarea concursurilor ecvestre apare în „Anaforaua Sfântului Cârmuitoru” nr. 51 din 1841, un document care stabilea reguli clare pentru îmbunătățirea raselor de cai. Acesta prevedea nu doar înființarea unor hipodromuri la Iași, Fălticeni și Galați, ci și acordarea de premii pentru caii care se remarcau în competiții, contribuind astfel la dezvoltarea sportului ecvestru în România.

Primele Competiții Ecvestre din România

Primele mențiuni oficiale despre competițiile ecvestre din România datează din 1851, când au avut loc primele curse de cai în Moldova. Acestea nu erau doar evenimente sportive, ci aveau o importanță strategică, contribuind la modernizarea cailor folosiți în armată.

Un rol esențial în dezvoltarea cavaleriei române l-a avut domnitorul Alexandru Ioan Cuza, sprijinit de generalul Ioan Emanoil Florescu. Acesta din urmă a fost un reformator al Armatei Române, punând bazele unor instituții esențiale pentru pregătirea militară, inclusiv pentru cavalerie.

Generalul Florescu

Ioan Emanoil Florescu (1819-1893) a fost general de armată, om politic, ministru de război, ministru de interne, deputat, senator, președinte al Consiliului de Miniștri, președinte al Senatului României. Un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ulterior fidel și Regelui Carol I. A fost fondatorul și orânduitorul Armatei Române timp de 18 ani înainte de Războiul de Independență.

„Nu este capitol din alcătuirea noastră militară care să nu poarte la începutul ei pecetea lui Florescu. Unirea oștirilor, crearea Statului-Major general, contopirea școalelor militare din Iași și București într-una singură, împărțirea de noi steaguri purtând armele țării unite, organizarea marelor comandamente, organizarea Ministerului de Război, înființarea consiliului permanent al instrucției oastei, a intendenții și a corpului ofițerilor de administrație, înființarea de noi corpuri de trupă, a companiei de disciplină, a regimentului de artilerie, a trupelor de tren, a celor de geniu, organizarea temeinică a serviciului sanitar, înființarea pirotecniei, arsenalului și pulberăriei cu serviciile și personalul respectiv, acea a școalelor de cavalerie, de copii de trupă, de scrimă, gimnastică și dare la semn, unificarea marinei și a justițiilor militare, reorganizarea unităților administrative și de pompieri, a dorobanților și a grănicerilor.”  Generalul Radu Rosetti în anul 1936

A fost printre membrii fondatori ai “Societății Literare”, “Societăţii Române de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn”, președinte al “Societății pentru Învățătura Poporului Român” și printre membrii fondatori ai “Ateneului Român”.

În anul 1871 generalul Florescu a înființat și a condus Societatea Equestră Română, de istoria căreia se leagă și construcția Ateneului Român. Ioan Emanoil Florescu a fost, de asemenea, și vicepreședinte al Jockey-Club în perioada 1880-1884.

Școlile militare de cavalerie

Școlile de cavalerie au avut un rol esențial în formarea și evoluția echitației în România. Printre cele mai timpurii instituții dedicate acestui domeniu se numără Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, fondată la București în 1847, și Școala Militară de Cavalerie din Iași, inaugurată în 1875.

Un reper semnificativ în dezvoltarea călăriei românești a fost înființarea, în 1872, a Școlii Speciale de Cavalerie din București. Aceasta funcționa în incinta cazărmii Malmaison și era condusă de colonelul Alexandru Larca, având ca scop pregătirea avansată a militarilor în arta echitației și a tacticilor de luptă călare.

Odată cu venirea pe tron a Regelui Carol I, hipismul capătă o mai mare amploare, devenind nu doar o disciplină militară, ci și un sport de elită. Se pun bazele școlilor militare de cavalerie, unde se pune accent pe dresaj, sărituri, viteză și îndemânare. Tot acum iau naștere primele hipodromuri în București și se amenajează și câmpuri de alergări și în alte orașe, unde se organizează curse de galop, trap și steeplechase (curse cu obstacole): Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Brăila, Craiova, Botoşani, Buzău, Târgovişte.

Astfel, apar societăți ecvestre, de obicei militare, participante la diversele competiții naționale și internaționale. Fenomenul depășește nevoia de pregătire militară temeinică și se orientează din ce în ce mai mult spre sfera sportului de performanță.

Clubul Călăreților

În 1907, este fondat Clubul Călăreților București, o societate dedicată promovării echitației și organizării competițiilor hipice. Patru ani mai târziu, în 1911, clubul marchează un moment important în istoria sportului ecvestru din România, inaugurând Concursurile Hipice Naționale de Sărituri peste Obstacole. Evenimentul a inclus probe spectaculoase de dresaj, sărituri peste obstacole și proba completă, consolidând astfel tradiția concursurilor ecvestre la nivel național.

În anul 1911 se înființează și o școală de dresaj la Clubul Călăreților.

Tot în anul 1911 are loc primul concurs hipic al Clubului Călăreților

În anul 1912 se organiza al doilea concurs hipic, după reguli internaționale, la Clubul Călăreților.

Progresul constant al călăreților români în competițiile internaționale din perioada 1909-1920, a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării acestui sport. Aceste evenimente au dus la creșterea numărului de competiții interne și la o participare mai activă la concursurile internaționale.

Iacob Filip – primul român pe podiumul hipic internațional

În anul 1919, imediat după Primul Război Mondial, România își făcea debutul în competițiile hipice internaționale la Paris, în prestigiosul concurs de sărituri peste obstacole desfășurat pe stadionul de la Joinville-le-Pont. Într-o atmosferă electrizantă, cu peste 30.000 de spectatori, călărețul român Iacob Filip a fost protagonistul unei performanțe remarcabile.

Concursul a fost o adevărată provocare, cu obstacole impunătoare și un teren alunecos din cauza ploii. Filip, călărindu-l cu măiestrie pe Baby, a reușit un parcurs aproape impecabil, fiind susținut de entuziasmul publicului. Deși a pierdut două puncte la un obstacol dificil, prestația sa a fost suficient de impresionantă pentru ca oficialii să anunțe prematur victoria sa în edițiile de seară ale ziarelor. În cele din urmă, italianul Ubertali a reușit un parcurs perfect, depășindu-l cu doar un punct, iar Filip s-a clasat pe locul al doilea – o realizare de excepție pentru echitația românească.

Această primă medalie internațională a deschis drumul sportivilor români către competițiile de elită. Iacob Filip nu s-a oprit aici, cucerind ulterior trofee la Vichy, Deauville, Bourges și din nou la Paris. Alături de el, alți călăreți români, precum D. Sutzu, N. Mandacovici, Lulu Balaeș, Gr. Vulturescu, M. Rîmniceanu, Th. Radu, V. Șendrea, Gh. Sotir și Drăguțescu, au contribuit la afirmarea României în sportul ecvestru, punând bazele unei tradiții de prestigiu.

Echitația în perioada interbelică

Începând cu anul 1924, concursul hipic național devine un eveniment anual, marcând o etapă importantă în dezvoltarea echitației din România. Totodată, participarea la competițiile internaționale crește semnificativ, iar rezultatele obținute de călăreții români consolidează reputația acestui sport.

În perioada interbelică, România a trimis mai mult ca oricând ofițeri de cavalerie la prestigioasa Școală de Cavalerie de la Saumur, din Franța, una dintre cele mai renumite instituții de formare a cavaleriei europene. Aici, militarii români au fost instruiți în tehnici avansate de echitație, tactici de luptă și strategii moderne de război, devenind unii dintre cei mai bine pregătiți cavaleri ai epocii. Absolvenții acestei școli au avut un rol important în perfecționarea trupelor de cavalerie ale Armatei Române, contribuind la modernizarea doctrinei militare și la consolidarea relațiilor cu armatele occidentale.

În anul 1929, echipa română a participat la prestigioasele concursuri hipice din Polonia, desfășurate la Varșovia și Poznań, unde a impresionat prin rezultate remarcabile. Sportivii noștri au obținut un total de 27 de premii și distincții, consolidându-și reputația pe scena internațională.

Printre cei mai remarcați călăreți s-a numărat maiorul Vladimir Constantinescu, care a dominat competițiile prin multiple victorii. Dintre cele mai importante trofee câștigate, se numără Cupa Președintelui Republicii Franceze, Cupa Președintelui Republicii Polone și Cupa Premiului Internațional la concursul de forță, unde s-au întrecut 160 de cai ai ofițerilor din diverse națiuni.

Grație acestui succes excepțional, maiorul Constantinescu a fost proclamat, în unanimitate, As Internațional al călăriei pentru anul 1929.

Echitația românească își câștigă un loc de prestigiu pe scena sportivă internațională.

Momentul istoric al Federației Ecvestre Române

În primăvara anului 1930 a avut loc concursul internațional de la Nisa. Cu acest prilej, șeful delegației României, Constantin Comănescu, a discutat cu secretarul Federației Ecvestre Internaționale ca și România să adere. Tot în 1930 participă la Congresul FEI de la Lucerna, unde România este acceptată în forum internațional, cu condiția să respecte condițiile impuse și anume existența unei Federații Ecvestre Române care să adune celelalte societăți ecvestre și hipice.

Generalul Gheorghe Moruzi, un mare iubitor de cai, dar și inspectorul general al cavaleriei reușesc să adune conducătorii societăților hipice românești și pe data de 12 decembrie 1930 se constituie Federația Equestră Română (FER). Lucrurile s-au mișcat într-un ritm amețitor, FER având un statut chiar în ziua următoare.

Expansiunea Federației Ecvestre Române și Contribuția Pasionaților Hipismului

La momentul înființării, Federația Ecvestră Română (FER) reunea mai multe societăți hipice de prestigiu din țară, printre care:

• Societatea Hipică Botoșani (președinte: N. Rosetti)

• Societatea Hipică Dobrogea – Constanța (președinte: C. Comănescu)

• Societatea Hipică Iași (președinte: Elena Brătianu)

• Societatea Hipică Târgoviște (președinte: D. Rădulescu)

• Societatea Hipică Română – CCB (președinte: Th. Eliad)

• Clubul Călăreților Brașov (președinte: O. Schmidt)

Până în 1939, noi organizații s-au alăturat FER, consolidând mișcarea hipică națională: Societatea Hipică Arad, Suceava, „Ardeal” (Cluj), „Oltenia”, Galați, Târnavelor (Mediaș), Cercul Hipic Oradea, Cluburile Călăreților din Reșița și Sibiu, Societatea Hipică Bănățeana (Timișoara) și Societatea Hipică și Centrul Arcașilor Rădăuți-Gura Humorului.

În deceniul premergător celui de-al Doilea Război Mondial, FER a beneficiat de contribuția unor personalități dedicate precum Gheorghe Moruzi, Constantin Ilasievici, Elena Brătianu, Th. Eliad, Iacob Filip, C. Comănescu, Vasile Șendrea, C. Fortunescu, D. Tăutu și mulți alții, care au muncit cu pasiune pentru dezvoltarea hipismului românesc.

Concursul Hipic de la Nisa – 1930: un nou triumf pentru România

Sub conducerea locotenent-colonelului Șandrea, echipa românească de călăreți a obținut un nou succes răsunător la Concursul Hipic de la Nisa, consolidându-și renumele internațional, după performanțele de excepție din Polonia, din anul precedent. În Cupa Națiunilor, România a ocupat locul 3.

Sportivii români au impresionat prin rezultate deosebite, adjudecându-și 8 premii și 8 mențiuni. Un moment deosebit de glorios a fost Cursa Monaco, unde primele trei locuri au fost câștigate integral de echipa noastră.

Având în vedere că la competiție au participat 17 națiuni, succesul României devine cu atât mai impresionant. Se remarcă faptul că, în ciuda unui dezavantaj legat de caii disponibili, față de cei ai echipelor rivale, călăreții români au demonstrat măiestrie și determinare, dovedind că sportul ecvestru din țara noastră se afirmă tot mai puternic pe scena internațională.

Apogeul echitației românești între 1935 și 1940

Perioada 1935-1940 marchează vârful performanței hipice în România. Pe lângă competițiile naționale consacrate, se afirmă o nouă întrecere de prestigiu – „Campionatul Calului de Arme”, inaugurat la București în 1925. Acesta se desfășoară anual în diferite orașe ale țării, precum Sibiu (1927-1928), Galați (1929), Craiova (1930), Iași (1932), Brașov (1935), Timișoara (1936), Arad (1937) și Constanța (1938), consolidând tradiția ecvestră românească.

La nivel internațional, călăreții români își demonstrează clasa și competitivitatea. În 1934, căpitanul P. Kirculescu triumfă în Concursul „Micii Antante” de la Constanța, iar în 1935, echipa formată din P. Kirculescu, C. Apostol, T. Tudoran și C. Zahei se remarcă la competițiile de la Nisa, Napoli, Roma, Florența și Aachen, obținând locuri fruntașe. Printre cele mai notabile performanțe se numără locul I obținut de C. Apostol la Nisa și victoria lui I. Tudoran în „Cupa orașului Aachen”.

Un moment de referință îl reprezintă Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, unde locotenentul H. Rang cucerește medalia de argint în „Premiul Națiunilor”, după un baraj spectaculos. Anii următori confirmă ascensiunea echitației românești: Felix Țopescu obține o victorie importantă la Viena, iar H. Rang câștigă „Marele Premiu al orașului Aachen”.

În 1937, echipa României își menține poziția de elită, impunându-se la competițiile din Paris, Bruxelles, Varșovia, Londra, Düsseldorf, Berlin și Aachen. Un an mai târziu, concursul hipic național este transformat într-un eveniment internațional organizat la București, unde România concurează alături de echipe puternice din Cehoslovacia, Franța, Germania, Polonia, Grecia, Belgia și Italia. Printre reprezentanții noștri de seamă se numără H. Rang, F. Țopescu, V. Apostol, T. Tudoran, C. Zahei și I. Epure.

In 1937 are loc incoronarea Regelui George al VI-lea si Rang este cel care a castigat Challenge Cup, iar Felix Topescu a castigat trofeul Daily Mirror. Romania a stralucit in aplauzele Familiei Regale a Marii Britanii, confirmand fara doar si poate valoarea de atunci a sportivilor nostri.

Această perioadă de aur continuă și în 1939 și 1940, când echipei naționale i se alătură P. Kirculescu și Al. Purcherea, consolidând poziția României printre cele mai apreciate națiuni în competițiile ecvestre internaționale.

Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936. Prima medalie olimpică a României.

Echipa României a fost compusă din Cpt. Chirculescu Petre, Lt. Rang Henri, Lt. Țopescu Felix (nu a luat startul din motive medicale), Lt. Apostol Constantin., Lt. Tudoran Toma, Lt. Zahei Constantin., Lt. Maxim Gheorghe (nu a luat startul), Lt. Balif Ernst (nu a luat startul).

Henri Rang (n. 8 iunie 1902 Henri Rang–  Muzeul Sportului

Toate detaliile Olimpiadei din 1936 pot fi găsite în acest articol.

Foiletonul echitației românești la Jocurile Olimpice – Berlin 1936

Un nou eveniment olimpic pentru istoria echitației românești. Helsinki 1952

În vara anului 1952, printre steagurile care fluturau pe hipodromul olimpic de la Helsinki, și-a făcut loc și tricolorul României. Pentru prima dată după o lungă perioadă de izolare, o echipă de tineri călăreți români pășea pe terenul unei competiții de anvergură mondială. Erau emoționați, dar hotărâți să își măsoare forțele cu cei mai buni din lume. Mai ales ca aveau și presiunea rezultatelor extraordinare ale echipei de călărie de aur a României, din perioada interbelică.

Chiar dacă rezultatele obținute la Helsinki nu au fost spectaculoase, participarea României a fost extrem de importantă. Acești tineri călăreți au avut curajul să concureze la cel mai înalt nivel, să învețe din greșeli și să își măsoare forțele cu cei mai buni din lume. Experiența acumulată avea să fie folosită în anii următori pentru a dezvolta sportul ecvestru în România.

Astfel, Jocurile Olimpice din 1952 nu au fost doar o competiție, ci un început. Un început timid, dar plin de promisiuni pentru viitorul echitației românești.

Toate detaliile Olimpiadei din 1952 pot fi găsite în acest articol.

Jocurile Olimpice de la Helsinki din 1952

Jocurile Olimpice Ecvestre de la Stockholm din 1956

Jocurile Olimpice Ecvestre din 1956 au reprezentat un eveniment unic în istoria olimpismului modern, fiind singura ocazie când probele ecvestre au fost desfășurate separat de restul competițiilor olimpice. Această decizie a fost determinată de legislația strictă a Australiei privind carantina animalelor, care impunea o perioadă de șase luni pentru caii care intrau în țară, făcând imposibilă desfășurarea probelor ecvestre la Melbourne. ​

Deși sportivii români, Gheorghe Teodorescu, Nicolae Mihalcea și Nicolae Marcoci la Dresaj și Gheorghe Soare, Gheorghe Langa și Virgil Bărbuceanu la Eventing nu au obținut medalii la această ediție, participarea lor a fost semnificativă pentru dezvoltarea sportului ecvestru în România.

Detalii în acest articol:

Jocurile Olimpice Ecvestre de la Stockholm din 1956

Sportivi de performanță

În perioada interbelică, echitația românească se dezvoltă foarte mult, beneficiind de sportivi militari foarte performanți:

Henri Rang – una din săriturile celebre – medalia de argint la Olimpiada de la Berlin 1936

Felix Ţopescu

Constantin Zahei

Urmează perioada nefastă a celului de-al Doilea Război Mondial, când activitățile ecvestre sunt întrerupte. 1947 reprezintă anul renașterii acestei discipline, care reputase până în acel moment numeroase succese de prestigiu internațional. La 13 februarie 1947 are loc reînființarea Federației Equestre Române, un alt moment important pentru dezvoltarea acestui fenomen în România.

Perioada comunistă

Și în perioada comunistă, activitatea de echitație militară continuă, bazându-se pe o experiență anterioară remarcabilă. În anul 1950 se constituie Comitetul pentru
Cultură Fizică şi Sport (CCFS), federaţia fiind transformată în Comisie Centrală prin decizia din iulie 1950.

În 1955, datorită viziunii și eforturilor generalului Al. Vasiliu, pe Calea Plevnei din București a prins viață una dintre cele mai impresionante baze hipice ale vremii, rivalizând cu cele din marile capitale europene. Proiectul a fost susținut de Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport (CCFS), Ministerul Apărării Naționale și Consiliul Popular al Municipiului București.

În același an, noua bază a devenit scena unui prestigios concurs hipic internațional, reunind călăreți de top din șapte țări.

Gioconda Pânzaru

Alexandru Bozan

În prezent, în domeniul echitației, există multe tinere talente care încep să obțină din nou rezultate bune, având astfel un motiv de optimism pentru viitorul acestui sport în România.

Sursa: https://www.facebook.com/FER.org.ro

La Mulți Ani, Federația Ecvestră Română!

Surse:

• Realitatea Ilustrată
• Delcampe.net
• mts.ro
• BCU Cluj
• Biblioteca Congresului SUA
• AgerPres
• https://www.gazetadambovitei.ro
• Calul-prietenul meu. Emanuel Fântâneanu, Nicolae Şerbănescu, 1982. ed. Ceres
• Federația Ecvestră Română
• Concurs hipic național – Sărituri peste obstacole – Bucuresti 1914 – Gazeta Ilustrată, 1914 (Anul 3, nr. 1-28), 1914-06-21 / nr. 28