Povestea celor doi cai de rasă

de Eufrosina Pallă

Doi cai frumoși, de rasă, se aflau în grajdul lor, pe moșia unui mare proprietar. Împerecheați pentru trăsură, fuseseră cumpărați la un târg de cai și de atunci se cunoșteau. Roibi amândoi, cu picioare subțiri, erau o mândrie să-i vezi la trăsură pe șosea. În grajd, erau tot timpul alături, iar unul dintre ei ar fi vrut să mai vorbească, în limba lui, cu tovarășul de ham, dar vecinul era tăcut și morocănos. Într-o zi, îl întreabă:

— Camarade! De ce ești totdeauna așa de tăcut? Nu ți-ar plăcea să mai schimbăm câteva vorbe, ca două suflete care împărtășesc aceeași soartă?

— Ce să pot vorbi eu cu tine? Până ieri – alaltăieri nu te cunoșteam. Am trăit o altă viață, nobilă și plină de emoții minunate, nu ca acum, să trag o trăsură în care se plimbă niște „parveniți”.

— Istorisește-mi și mie din trecutul tău, se roagă celălalt.

— Mai întâi, îți atrag atenția că sunt de sânge englezesc, apoi am fost crescut de mic pentru curse. Exercițiile pe care le făceam zilnic pentru antrenare erau o plăcere nespusă. Îngrijirile pe care le primeam, speranțele care umpleau mintea celor din jurul meu, erau o preocupare de fiecare minut pentru toți. Am alergat în curse odată, de două, de trei ori. Nădejdile jocheului meu creșteau zilnic. În fine, a sosit ziua cea mare! Nu știi ce înseamnă să fii adus în fața publicului care te primește cu aplauze, strigând nerăbdător, iar tu înfiorat tremuri de emoția plecării și de dorința izbânzii, așteptând semnalul pornirii! Iată-ne plecați! Alerg ușor, cu un pas elastic, sigur și cadențat. Simt în jurul meu suflarea celorlalți cai, pământul care răsună sub copitele lor, mirosul nădușelii lor. Aripile îmi cresc la picioare, un vârtej mă cuprinde și pare că mă aruncă înainte. Nu-mi mai simt membrele pe pământ, într-un avânt colosal, zbor!… Deodată, frâul îmi sângerează gura, jocheul mă oprește cu o mână de fier. Urlete, strigăte de ură răsună și eu, cu ochii în lacrimi mari care cad, cu nodul acela, în praf, sunt proclamat învingător… Ca și cum aș fi trecut un râu, cu o greutate în piept care mă înăbușe, mă plimbă jocheul în fața publicului, care mă aclamă frenetic!… Ce moment e dragul meu!… Și acum să fiu în grajdul acesta!… Cum să nu fiu mâhnit și tăcut? Succesul meu a fost și sfârșitul frumoasei mele vieți, căci am căpătat un mic cusur la picior și am fost vândut, ca să trăiesc acum doar cu amintirile mele!

— Ai dreptate, scump tovarăș, să-ți plângi soarta, dar ascultă-mi și dezvăluirile mele. Am fost calul unui ofițer, în timpul războiului; și eu am sânge arab în mine. Se dăduse ordin să pornim la un atac; trompetele răsunau, toți eram în linie, strânși ținuți în frâu; deodată am pornit!… Nu mai eram decât un nor negru, care se rostogolea pe un pământ din care se ridica o căldură, un vuiet, un vaet și un praf negru, înăbușitor, ca un fum dens. Câteodată cădea un cal peste care treceam fărămându-l în picioare, cu călăreț cu tot; alteori, un cal înnebunit o lua razna pe câmpie, nechezând fioros. Deodată, simții mâna de fier a călărețului meu slăbind și aplecându-se pe gâtul meu, mi-l cuprinse cu brațele. Sângele cald ce-i curgea din rană se prelingea pe grumazul meu. Pricepui că stăpânul meu era rănit. O apucai razna și eu pe câmp și, eliberându-mă din acel vârtej, m-am îndreptat înapoi spre carele Crucii Roșii, rămase în urmă. Când mă văzură sanitarii sosind în galop, cu ofițerul culcat pe gâtul meu, se grăbiră să mă elibereze de scumpa mea povară și l-au transportat pe rănit în cort. Eu fusesem sărbătorit și îngrijit ca un om; doctorul spunea că, dacă s-ar fi putut decora un cal, aș fi meritat o decorație.

Vezi că, tovarășe, amintirile mele sunt cam la fel cu ale tale. Tu ai gloria în trecutul tău, eu am salvarea unei vieți; ne putem apropia sufletește. După război, am fost vândut de stăpânul meu, care era un funcționar sărac. Am plâns amândoi la despărțire!…

Și acum, amândoi ne putem mângâia.